Povestea broscuţei campion

Cu toate că povestea e din acelea care încep cu “A fost odată ca niciodată”, îndrăzneşte să o citeşti. Ne priveşte pe fiecare dintre noi.

Dar să trecem la firul ei. Acţiunea are loc într-un mic regat de broscuţe. Auzi ce le trecură într-o zi acestora prin cap.

Cum ar fi să organizeze o întrecere? Dar nu una obişnuită. Una a cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească. Startul s-a dat. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

Nico şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare… spuneau într-una privitorii în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iată-o ajunsă, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Se întreba într-una toată lumea.

Probabil te întrebi şi tu. Ei bine, broscuţa avea ceva care paradoxal a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Oare pe noi cât de mult ne trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte din nereuşitele noastre sunt consecinţa faptului că am plecat urechea la astfel de vorbe şi ne-am descurajat.