De ce ţipă oamenii unii la alţii

Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? întrebă din nou înţeleptul
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă? Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevarul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţeaza foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai suparaţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

– Mahatma Gandhi

Povestea arborelui batran - Egoul si iubirea

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare. Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile.

Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează...

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime. Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el.. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”. Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

Adevaratele minuni

Un tanar fara credinta spunea mereu ca el nu crede in minuni. Dar intr-o zi, mergand pe strada, a intalnit un om, care, plimbandu-se incet, se oprea la tot pasul si, privind in dreapta si in stanga, exclama intruna:

- Doamne, ce minune! Ce minunatii mi-a fost dat sa vad!

- Nu te supara, a intrebat necredinciosul, dar la ce te uiti si te minunezi asa de tare ?

- Cum la ce ? La floarea aceasta minunata! Si la copacul de acolo si, uite, priveste norii, cat sunt de frumosi!

- Ce ti-e omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai vazut flori sau copaci pana acum ? Pana acum nu te-ai mai uitat niciodata pe cer sa vezi norii si pasarile zburand ?

- Nu! - a raspuns omul. Vezi dumneata, pana astazi am fost orb din nastere. Insa, cu o saptamana in urma, familia m-a adus in acest oras la un medic celebru care m-a operat si m-a ingrijit cu multa dragoste. Chiar azi dimineata mi-a scos bandajele de la ochi si, dupa ce a vazut ca nu mai am nimic si m-am vindecat complet, m-a lasat sa plec.

De cand am iesit din spital, ma plimb insa pe strazi si nu ma mai satur sa privesc atatea lucruri frumoase, atatea minuni. Dumneata poate ca, vazand in fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tau, nici nu mai realizezi cat este de minunata aceasta lume, cat este de uimitoare. Dar eu, eu o vad pentru prima oara si, crede-ma, niciodata nu mi-am imaginat ceva atat de frumos. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat si pentru faptul ca mi-a ajutat sa pot, in sfarsit, sa le vad si eu si sa ma bucur de ele.

Atunci,omul necredincios a inteles ca nu lumea era de vina, ci el. Toate erau pline de frumusete, toate erau minuni, dar el nu stia sa le vada. Trecea pe langa ele, fara sa le observe.

Ce minune este mai frumoasa decat o floare ce se deschide, oferindu-si parfumul ? Poate cineva sa-mi arate o minune mai mare decat dragostea si devotamentul unei mame pentru copilul ei? Este cineva atat de crud, incat sa nu simta "dragostea - minunea minunilor" ?

Adevaratele miracole nu trebuie sa le vezi, ci sa le simti.

Mai mult decat atat, tu drag prieten esti o minune, esti minunea lui Dumnezeu!

Invatati sa va bucurati de binecuvantarile lui Dumnezeu! Bucurati-va de tot ce va inconjoara, si multumiti Tatalui ceresc pentru toate lucrurile!

Legenda Norilor

A fost odată ca niciodată cu mulţi-mulţi ani în urmă.. când norii atârnau atat de jos deasupra munţilor încât toată luma trebuia să-şi aplece capul şi nimeni nu putea să se îndrepte.

Apoi într-o zi o femeie în vârstă în timp ce treiera cerealele s-a lovit cu capul de un nor ce era foarte jos. L-a certat strigand: - De ce nu te duci înapoi lângă ceilalţi nori unde îţi este locul?

Femeia bătrână s-a mâniat şi a împins norul spre cer iar norul a împins ceilalti nori. Din ziua aceea, din cauza asta atârnă norii atât de sus deasupra munţilor.

Şi dacă te uiţi la ei foarte de aproape, poti vedea că norilor şi acum le e frică să zăbovească prea mult deasupra muntelui.

Povestea Magarului

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

Bancnota de 20 dolari

Un consultant de renume şi-a început un seminar ţinând în mâna o bancnotă de 20 USD în faţa a 200 de oameni. A întrebat:“Cine vrea aceasta bancnotă de 20 $?” Imediat au început să se ridice mâinile iar consultantul a adăugat:

“Am să dau această bancnotă unuia dintre voi, dar mai întâi am să fac ceva cu ea.” Nici nu a terminta bine de vorbit că a şi început să mototolească bancnota. Apoi a întrebat din nou:

“Cine o mai vrea?” În aer mai erau ridicate mâini.

“Bine, adăugă consultantul, dar dacă fac asta?” şi a scăpat bancnota pe podea după care a început să o calce cu piciorul. Apoi a ridicat-o. Era mototolită şi murdară.

“O mai vrea cineva?”, întrebă el surâzând. Normal că încă se mai vedeau mâini ridicate.

“Dragii mei prieteni, tocmai aţi învăţat o lecţie foarte valoroasă. Indiferent ce am facut eu cu banii, voi tot i-aţi vrut fiindcă aceştia nu şi-au pierdut valoarea. Încă valorează 20 $!”

Morala

De multe ori în viaţa noastră suntem părăsiţi, jigniţi, stropiţi cu noroi din cauza deciziilor pe care le luăm şi a circumstanţelor de care avem parte în viaţa noastră. Ajungem să credem că nu avem nicio valoare.

Dar să ştii că indiferent ce s-a întamplat şi ce se va întâmpla nu îţi vei pierde niciodată valoarea. Pentru cei care te iubesc tu eşti de nepreţuit. Valoarea vieţii noastre provine nu din ceea ce facem, pe cine cunoaştem ci din ceea ce suntem.

Prietenia - comoara cea mai de preţ

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el. Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.

Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.

Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.

Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.

Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”

“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.

“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”

Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!

Morala

Prietenia este un lucru minunat, este strâns legată de “a împărţi” - prietenii împart aproape totul, experienţele lor, fie că sunt bune fie că sunt rele, bucuriile şi tristeţiile lor - de “altruism”- prietenii au grijă unii de alţii - şi de “sprijin şi grijă“- prietenii sunt mereu împreună atunci când au nevoie unii de alţii; suportul vine sub diferite forme, însă suportul moral este considerat ca fiind cel mai important. Şi atunci, construirea şi menţinerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine răsplătite proiecte ale vieţii noastre.

Un proverb japonez spune astfel: “Când caracterul unui om nu îţi este foarte clar, atunci uită-te la prietenii lui”, în timp ce în Spania, se foloseşte o vorbă foarte cunoscută: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca să îţi spun cine eşti”. Când ne uităm la înţelesul amândurora se aseamănă foarte mult şi spun un mare adevăr. Ca fiinţe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca şi noi: cu o bază comună şi cu obiceiuri comune. Şi atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înşine/însene.

Este foarte greu să descriu în câteva fraze ce înseamnă prietenia şi care este importanţa ei în viaţa noastră. Oare am putea trăi fără ea, singurătatea ne-ar putea fii un bun tovarăş pe parcursul vieţii noastre? Sunt prea multe de spus, sunt prea multe întrebări cu prea multe răspunsuri. Ne-ar face mare plăcere dacă ne-ai împărtăşi şi nouă ce înseamnă prietenia pentru tine şi astfel, vom alcătui împreună un mic “caiet de notiţe”. Şi apropo, tu ai putea trăi fără prieteni?…

Puterea vorbelor

Într-o zi de vară, un grup de broscuţe se plimbau vesele printr-o pădure şi la un moment dat, două dintre ele au căzut într-o groapă foarte adâncă. Toate celelalte broscuţe s-au strâns în jurul gropii şi priveau cu mirare la adâncimea acesteia. Erau convinse că cele două broscuţe nu aveau nici cea mai mică şansă să iasă de acolo.

Sunteţi ca şi moarte, nici nu are rost să vă chinuiţi, este prea adâncă groapa, opriţi-vă că săriţi deageaba…erau comentariile ce veneau din partea grupului. Cele două broscuţe încercau să sară din răsputeri până când, în cele din urmă, una dintre broscuţe a dat crezare vorbelor şi a renunţat, căzând jos de oboseală şi murind.

Cealaltă broscuţă însă, a continuat să sară cât de tare o ţineau picioruşele. Cele de pe margine strigau la ea să se oprească, să-şi curme suferinţa, mai bine să moară. Ea, dimpotrivă, sărea tot mai sus şi tot mai tare şi… iată-o că a reuşit!

Broscuţele de pe marginea gropii se uitau la ea cu mirare şi au întrebat-o fără nici o ezitare: “Nu ne-ai auzit? Noi tot ţi-am spus să renunţi dar tu în schimb ai tot continuat! Cum ai reuşi să ieşi din groapa aceasta atât de mare?”

Bineînţeles, precum ştiţi şi voi deja, broscuţa era surdă. În tot acest timp ea a crezut că prietenele ei o încurajau.

Acesta povestire ne poate învăţa două lecţii:

- o vorbă de încurajare pentru cineva care este la pământ poate să îl ajute să se ridice şi să o scoată la capăt, să răzbească în cele din urmă chiar dacă pare că nu mai are nici o şansă.

- o vorbă distructivă pentru cineva care este la pământ poate fi doar acel lucru de care mai are nevoie pentru a “muri”, o lovitura de graţie care i-ar grăbi sfârşitul.

Puterea vorbelor… câteodată este atât de greu de înţeles cum o vorbă încurajătoare poate să meargă chiar aşa de departe. Oricine poate spune vorbe ce tind să “jefuiască” pe altcineva de spiritul de a continua în momente dificile. Fii atent la ceea ce vorbeşti, oferă-le celorlalţi ce traversează calea ta numai vorbe de bine!

Peticul de pământ

Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său:

- Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.

Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.

A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”

Morala:

Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre. Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.

Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. . Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. Trebuie să te decizi cum să ţi echilibrezi viaţa ca să îţi fie cât mai bine. Defineşte-ţi priorităţiile, dă-ţi seama dacă eşti capabil/ă să faci compromisuri iar unele decizii lasă-le să fie luate pe baza instinctelor.

Fericirea este intenţia şi scopul vieţii, este întregul ţel al existenţei umane. Si atunci, ia-o mai uşor, fă ceea ce-ţi doreşti să faci şi apreciază fiecare zi. Viaţa este fragilă, viaţa este scurtă. Trăieşte un stil de viaţă echilibrat şi bucură-te la maxim!,

Secretul Succesului

A fost odată un băiat care îşi dorea să găsească secretul succesului. Într-o zi l-a căutat pe un înţelept care locuia sus în munţi. S-a dus în coliba lui şi l-a întrebat:

“Înţeleptule, poţi să-mi spui care este secretul reuşitei în viaţă?”

Înţeleptul a tăcut pentru o vreme. Apoi l-a condus pe tânărul nostru la un râu din apropiere. Au înaintat prin apă până când capul tânărului a fost în totalitate acoperit de apă. Băiatul se lupta să îşi ţină capul deasupra apei. Spre surprinderea lui, bătrânul nu încerca să îl ajute. Dimpotrivă, îi ţinea capul sub apa. După câteva momente, bătrânul l-a scos din apa şi au plecat înapoi spre colibă. Odată ajunşi acolo, înţeleptul l-a întrebat ce îşi dorea cel mai mult în timp ce se afla sub apă.

Tânărul i-a răspuns răstit: “Bineînţeles că imi doream să respir, bătrân nebun!”

Înţeleptul i-a replicat îndată: “Fiule, dacă îţi doreşti succesul pe atâta cât îţi doreai să respiri, atunci ai aflat care este adevăratul secret al succesului.”

Morala:

Succesul este o chestiune de alegere. Dacă ai suficiente motive, nu este nimic să nu poţi face.

Odată ce ai găsit motivul pentru a face ceva, vei găsi cu siguranţă şi modul de a face. O dorinţă oarecare nu va face minuni. Dorinţa arzătoare, transformată în obsesie, generează energia care te face să atingi orice scop îţi vei propune.

Nu mai aştepta să se schimbe lumea!

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

Morala:

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Destinul

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar. După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:

“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”

Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta. A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.

După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”

“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.

Da sunt oameni care prin forta lor de caracter pot misca si muntii daca vor cu adevarat ,dar cred ca este si mana Divina cu ei.Asa a fost si in vremuri de mult uitate cu poporul Istrael ,in cartea Josua care o gasim in Biblie, ne este relatata povestea lui Josua slujitorul lui Moise care este trimis de Dumnezeu(Jahve) sa cucereasca tara Canaanului cu efective foarte mici raportat la numarul mare al cananitilor si totusi prin credinta au reusit numai printr-un strigat mai puternic sa darame zidurile cetatii…povestirea o puteti citi mai in detaliu chiar din Biblie

Destinul sta in noi,trebuie doar sa-l descoperim.

Pentru că sunt aici

Un ţăran bătrân îşi lucra pământul, pe o căldură dogoritoare.

Un tânăr trecu pe lângă el şi îl întrebă:

“Câţi ani ai?”

“77″, i-a răspuns bătrânul.

“Mulţi înainte. E o vârstă venerabilă. Dar de ce mai lucrezi încă pământul?” îl întrebă mirat tânărul.

“Păi, pentru că sunt aici!”

“Şi cum de lucrezi pe o căldură ca aceasta?”

“Pentru că soarele e acolo!”

Într-adevăr, cât suntem pe pământ trebuie să facem ce avem de făcut, şi cele “de musai”, şi cele de plăcere. Şi dacă tot suntem aici, haide să punem suflet în ceea ce facem şi să renunţăm să ne mai văietăm atunci când lucrurile nu sunt aşa cum am prefera noi să fie.

Povestea căţeluşului şchiop

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”

Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”

Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!

Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”

Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”

“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”

Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

Morala:

În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!

O gustare cu Dumnezeu

Pentru a susţine ideea că “mâna divină” e întotdeauna prezentă, şi mai ales acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin, vă invit să lecturaţi următoarea povestioară, care începe aşa:

A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.

Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.

Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”

Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”

El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

Morala:

Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin.

Povestea omului care se fura pe el însuşi

Emmanuel Ninger este numele eroului povestirii noastre. Era un artist tare talentat.

Obişnuia să îşi cumpere cele necesare de la un magazin al cărui patron îl cunoştea bine. Într-una din zile, domnul Ninger şi-a plătit cumpărăturile cu o bancnotă de 20 Usd. Patronul magazinului i-a acceptat banii şi i-a pus în sertarul casei de marcat.Totuşi acesta a remarcat că s-a murdărit pe degete cu cerneală. A devenit suspicios şi a anunţat poliţia.

Poliţiştii au obţinut un mandat de percheziţie a casei lui Emmanuel Ninger. În podul acesteia au găsit instrumente de reproducere a bancnotei de 20 Usd. Au găsit şi 3 portrete pictate de d-l Ninger. Erau deosebite.

De fapt, dacă stai să te gândeşti, trebuia să aibă talent ca să poată reproduce bancnotele. A reuşit să păcălească o mulţime de persoane până în ziua ghinionistă în care patronul acelui magazin a observat cerneala de pe degete.

După arestarea sa, cele 3 tablouri s-au vândut la o licitaţie publică cu 5.000 usd fiecare. Culmea e că practic i-a luat aproximativ aceeaşi perioadă de timp pentru a picta bancnota de 20 usd cât i-a fost necesar pentru pictarea unui tablou de 5.000 usd.

Morala:
.
De multe ori nu avem o părere bună despre noi. Nu realizăm care ne sunt talentele şi aptitudinile sau nu ştim să le valorificăm în folosul nostru şi al altora. Ajungem să ne furăm pe noi înşine încercând să găsim scurtături care să ne ducă mai repede la rezultatele dorite, facem compromisuri, înşelăm. S-ar putea ca pe termen scurt să ne meargă bine, dar cu siguranţă pe termen lung se va întoarce împotriva noastră.

Povestea supei din piatră

Cu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: “Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.

“Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, “dar un pic de sare ar face-o minunată”. În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.

Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult.

Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. “Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita”. Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:

"Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare."

Fluturele

Un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei.

Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică.

După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă.

Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.

Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon.

Asemeni fluturelui, şi noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viaţă pentru a ne câştiga libertatea şi a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleşit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găseşte-ţi un motiv pentru care să te lupţi în continuare şi să nu te dai bătut(ă).

Povestea lupilor

O bătrână Cherokee îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea. Este o bătălie între 2 lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…

Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…
Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:

“Şi cine va câştiga această bătălie?”

Bătrâna Cherokee i-a răspuns simplu:

“Cel pe care îl hrănesc.”

Înţeleptul

Înţeleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun! Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:

- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea! Apoi, dupa o mica pauza adauga:

- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.

- Aaa! incantat sa va ajut - baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.

- Bine - incuviinta batranul invatat. Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:

- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poata scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.

- Imi pare rau - incepu el - dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.

- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! - spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana. Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:

- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.

- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.

- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.

- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta. Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze. Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduiesc, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi!