Topul experimentelor psihologice care au socat lumea

In vara anului 1954, psihologul Muzafer Sherif a vrut sa vada daca doua grupuri care traiesc in salbaticie vor invata sa se urasca. Asa a inceput experimentul.

Cazul David Reimer

In 1965, Janet Reimer a nascut doi baietei gemeni, Bruce si Brian. Opt luni mai tarziu, unul din cei doi copii devine fetita. Iata ce s-a intamplat.

In 1966, pe cand avea doar opt luni, David Reimera (botezat initial Brian) a fost supus unei operatii de circumcizie care s-a terminat rau. Din cauza unei infectii, David si-a pierdut penisul. Atunci, psihologul John Money le-a sugerat parintilor ca baiatul ar putea duce o viata normala daca i s-ar face o operatie de schimbare de sex. Nestiind ce altceva sa faca, parintii au acceptat solutia lui Money. Bineinteles, nu erau instiintati de faptul ca Money conducea un experiment prin care incerca sa demonstreze ca identitatea sexuala a copilului nu este prestabilita din uter, ci este conditionata social. Faptul ca David avea un frate geaman cu care impartea acelasi profil genetic si posibilitatea de a crea doua identitati sexuale diferite reprezenta, bineinteles un plus enorm.

In urma unei operatii de castrare si a unui tratament hormonal, David a devenit Brenda. Pantalonii scurti au fost inlocuite cu rochite, iar fotbalul cu jocul cu mingea. Desi avea vagin si parintii au incercat sa il creasca asemeni unei fetite, Brenda se purta ca un baiat.

La varsta de 13 ani a aflat adevarul si a cerut sa fie supus unei operatii care sa ii redea masculinitatea. Cu ajutorul chirurgiei reconstructive i-a fost reconstruit penisul. In ciuda faptului ca s-a intors la starea naturala, David nu a reusit sa se integreze. Cand a implinit 38 de ani, s-a sinucis.

Experimentul monstru

In anii 30, balbaitul esta considerata o afectiune genetica. Adica, fiind cauzata de factori genetici, oamenii de stiinta credeau ca nu exista un remediu si ca, de asemenea, cautarea unuia era un proces inutil. Wendell Johnson credea ca teoriile curente sunt gresite si, pentru a demonstra asta, a efectuat un experiment care a fost denumit ulterior „Experimentul monstru”.

In cadrul acestui experiment, douazeci si doi de copiii orfani, zece dintre ei balbaiti, au fost impartiti in doua grupuri. Ambele grupuri lucrau cu cate un logoped, diferenta constand in faptul ca, unul dintre logopezi lauda orice progres al copiilor, indiferent de cat de nesemnificativ era, in timp ce al doilea era necrutator si nu ierta nicio greseala. Rezultatele au fost dramatice si, in mod evident, sanatatea psihica a grupului condus de logopedul „negativ” a fost afectata. Starea celor care prezentau probleme de vorbire si inainte de experiment s-a inrautatit, iar cei care nu prezentau vreo patologie in vorbire au inceput sa aiba probleme dupa studiu. Cand si-au dat seama de efectele experimentului, cercetatorii implicati in efectuarea lui au incercat sa repare daunele facute, insa fara niciun succes.

Rezultatele experimentului nu au fost niciodata publicate, iar cei douazeci si doi de copii au aflat ca au fost implicati intr-un experiment abia saizeci de ani mai tarziu, cand un ziar a dezvaluit intreaga operatiune.

Micul Albert

„Micul Albert” reprezinta un experiment efectuat de psihologul behaviorist John B. Watson. Spre deosebire de majoritatea psihologilor care credeau ca instinctele sunt inascute, Watson era de parere ca acestea sunt sau pot fi conditionate. Si, pentru a demonstra ca reactiile emotionale la oameni pot fi conditionate a intreprins acest experiment. Iata in ce a constat el.

Pentru a demonstra ca reactiile emotionale la oameni pot fi conditionate, Watson a intreprins un experiment. Subiectul experimentului a fost un copil, in varsta de unsprezece luni, pe care Watson l-a numit Albert. Micul Albert a fost introdus intr-o camera unde i-a fost aratat un soarece alb. Cand baiatul s-a intins spre el pentru a-l atinge, a fost declansat un sunet puternic. Initial, baiatul s-a dezechilibrat, insa nu s-a speriat atat de tare. La a doua incercare, procedeul a fost repeat, iar copilul a inceput sa planga. O saptamana mai tarziu, micul Albert a avut o noua intalnire cu soarecele. Desi a ezitat atunci cand l-a vazut si a refuzat sa il atinga, nu a plans. Abia in cadrul urmatoare intrevederi, Albert a inceput sa planga din clipa in care a vazut soarecele.

Experimentul a continuat, Watson aducand in aceeasi camera cu Albert, pe langa soarece si alte obiecte, cum ar fi un iepure, vata, o blana. Fata de toate, baiatul a aratat aceeasi ezitare, frica sa transformandu-se rapid in fobie fata de orice obiect alb si moale/pufos.

Watson a intentionat sa elimine teama conditionata, dar a fost concediat inainte sa reuseasca. Despre micul Albert se crede ca a murit la varsta de sase ani din cauza hidrocefaliei.

Experimentul Milgram

La inceputul anilor 60, amintirea celui de-al doilea razboi mondial si a Holocaustului era inca proaspata. In acea perioada, se defasura procesul lui Adolph Eichmann, organizator si conducator al planului nazist de exterminare a 6 milioane de everei, cunoscut si ca „Solutia Finala”. In apararea sa, Eichmann a spus ca nu a facut decat sa urmeze ordine. Raspunsul l-a intrigat pe Stanley Milgram, un renumit psiholog, care si-a ridicat urmatoarea intrebare: „Este posibil ca, daca cineva superior tie iti ordona sa faci ceva, oricat de atroce ar fi comanda, sa te supui?”. Si, pentru a afla raspunsul, a condus un experiment care a devenit celebru.

Cu ajutorul unor anunturi in ziare, Milgram a ales 40 de barbati care, in schimbul participarii lor in cadrul experimentului au fost rasplatiti cu 5 dolari.

Milgram a cerut participantilor la experiment sa puna intrebari unei persoane conectate la un aparat de electrosocuri. Atunci cand persoana, „studentul” cum a fost denumita in cadrul experimentului, oferea un raspuns incoresct, era electrocutat la comanda conducatorului studiului. Generatorul de soc varia intre 30 si 450 de volti. O data ce nivelul de 300 de volti era atins, „studentul” urla de durere si implora sa fie eliberat. Evident, persoana electrocutat era un actor, iar socul era unul fals. Participantii nu stiau asta, insa.

Miligram a cerut participantilor sa nu se opreasca pana nu este atins pragul maxim. Din cei 40, doar 14 s-au oprit inaintea atingerii pragului maxim.

Desi considerat ca fiind lipsit de etica, experimentul lui Milgram a demonstrat ca legatura dintre supunere si autoritate este cu mult mai complexa decat se credea. Stiindu-se condusi de o autoritate “suprema”, subiectii nu s-au considerat vinovati de faptele lor si nici nu si-au asumat reponsabilitatea, argumentat ca nu au facut decat ceea ce li s-a cerut.

Proiectul Aversion

„Proiectul Aversion” a facut parte dintr-un program secret al armatei Africii de Sud de exterminare a homosexualitatii in randul soldatilor. Astfel ca, toti cei care erau „suspecti” de homosexualitate, erau trimisi la sectiile de psihiatrie pentru vindecare.

Daca acesta solutie nu functiona, soldatii erau castrati sau obligati sa isi faca operatii de schimbare de sex. Se crede ca, intre 1971 si 1989, aproximativ 900 de femei si barbati au fost obligati sa isi faca operatie de schimbare de sex.

Proiectul MK-ULTRA

Proiectul MK-ULTRA a fost un experiment secret desfasurat de CIA prin care se urmarea intelegrea modurilor in care creierul uman poate fi controlat. Foarte multe lucruri despre aceste experiment nu se cunosc, in 1973, Richard Helm, directorul CIA-ului, dispunand arderea tuturor dosarelor MK-ULTRA. Se crede, insa, ca, in timpul experimentului au fost folosite o serie de droguri ilegale pentru a manipula mental angajatii CIA si pentru a le altera functiile creierului.

Rezultatele au fost dramatice. Theodore Kaczynski, unul din subiectii experimentului, a devenit ulterior ucigas in serie, iar seful cercetarilor s-a sinucis aruncandu-se de la etajul 13 al unui hotel.

Experimentul Stanford Prison

In anul 1971 a fost initiat Experimentul Stanford, un experiment psihologic care a produs câteva descoperiri senzaționale în domeniul psihologiei umane. Au fost aleși douăzeci și patru de studenți din șaptezeci și cinci (toți de sex masculin), care își asumau rolurile atribuite aleatoriu de prizonieri și gardieni intr-o închisoare simulată, situata la subsolul clădirii de psihologie „Jordan Hall” a Universitații Stanford. Grupul a fost ales intenționat pentru a-i exclude pe cei cu probleme psihice, penale și medicale.

Gardienii aplicau măsuri autoritare pentru ca, în cele din urma, să supună prizonierii la tortură psihologică.

Doi dintre prizonieri au renunțat la experiment de la început, iar întregul experiment a fost oprit brusc numai după șase zile.

Psihologul american Philip Zimbardo, initiatorul experimentului, le explica gardienilor: „Puteți crea prizonierilor sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă in anumită măsură; li se poate crea noțiunea că viața lor este controlată in totalitate de către noi, de către sistem, că nu vor avea nici o intimitate… Le vom lua individualitatea in diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de neputință. În aceasta situație noi vom avea toată puterea si ei vor fi neputincioși.”

Zimbardo a gândit experimentul cu scopul de a induce dezorientare, depersonalizare si dezindividualizarea celor participanți.

Doisprezece dintre cei douăzeci și patru de participanți au fost repartizați in rolul de deținuți (nouă plus trei suplinitori), in timp ce ceilalți doisprezece au atribuit rolul de pază (de asemeni nouă plus trei suplinitori)

Prizonierii au fost arestați in casele lor și acuzați de jaf armat. Departamentul de poliție local a asistat Zimbardo cu arestările și procedurile complete a deținuților. Acestea au inclus amprentarea și fotografierea "infractorilor". Prizonierii au fost transportați la închisoarea fictivă de la secția de poliție, unde au fost percheziționați, avându-se in vedere noile lor identități.

Prima zi a fost relativ lipsită de evenimente. În cea dea a doua zi prizonierii din prima celula au blocat ușa celulei lor cu păturile lor, au scos capacele de stocare, refuzând să iasă la instrucțiunile gardienilor. Gărzile de la alte schimburi s-au oferit voluntari să lucreze ore suplimentare, în scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Au atacat ulterior deținuții cu stingătoare de incendiu, fără a fi supravegheați de personalul de cercetare. Considerând că supravegherea a nouă prizonieri cu doar trei paznici pe schimb ar fi fost prea dificilă, unul dintre paznici a sugerat să se folosească tactici psihologice pentru îi controla pe aceștia. Gărzile au creat o "celula privilegiu", în care deținuți care nu au fost implicați în revolta să fie tratați cu recompense speciale: cum ar fi mese de calitate superioară. Deținuții "privilegiați" au ales să nu mănânce masa, în scopul de a rămâne solidari cu amicii lor deținuți.

După numai 36 de ore, unul din deținuți a început să se comporte ca un "nebun", așa după cum a descris Zimbardo: "# 8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să înjure, să meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp până când am devenit convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm."

Paznicii au forțat prizonierii să repete numerele lor alocate, în scopul de a întări ideea că acesta era noua lor identitate. Gărzile i-au hărțuit pe prizonieri cu numărătoarea și i-au pedepsit fizic dacă aceștia greșeau. Condițiile sanitare erau în declin rapid, deținuții fiind obligați să urineze și să defecheze in găleți de salubritate, pe care nu îi lăsa să le golească ca pedeapsă. Au fost eliminate saltelele, prizonierii dormind pe ciment. Unii deținuți au fost forțați să se dezbrace ca o metodă de degradare. Mulți paznici au devenit tot mai cruzi dar experimentul a continuat. Cercetătorii au raportat că aproximativ o treime dintre gardieni au prezentat tendințe sadice autentice. Majoritatea gardienilor s-au supărat pentru că experimentul a fost încheiat după doar 6 zile.

În a patra zi, unii dintre gardieni au declarat că au auzit un zvon că deținutul eliberat a avut de gând să se întoarcă la prietenii săi, să îi elibereze pe cei rămași. Zimbardo și gardienii au demontat închisoarea și s-au mutat pe un alt etaj al clădirii. Zimbardo a așteptat la subsol, în cazul în care deținutul eliberat va apărea, și a planificat să-i spună acestuia că experimentul a luat sfârșit. Prizonierul nu s-a mai întors, iar închisoarea a fost reconstruită.

Zimbardo a susținut că deținuții și-au luat in serios rolurile lor. Unii au declarat că ar accepta "eliberarea", chiar dacă aceasta ar însemna confiscarea plăților. Cererile lor de eliberare condiționată au fost toate negate. Zimbardo a argumentat că nu au avut nici un motiv de continuare a participării la experiment după ce au pierdut toate compensațiile monetare, dar, au făcut-o, pentru că ei își luau foarte in serios identitățile de prizonieri.

Prizonierul nr. 416, un nou admis, un stand-by prizonier, și-a exprimat îngrijorarea față de tratamentul a celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu si mai mult abuz. Când deținutul a refuzat să mănânce cârnați, spunând că era în greva foamei, gardienii l-au limitat la "izolare", intr-un dulap închis: "gardienii apoi i-au instruit pe ceilalți prizonieri să lovească cu pumnul în mod repetat in ușa în timp ce strigau la 416." Gardienii au declarat că va fi eliberat din detenție solitară doar în cazul în care toți prizonierii vor renunța la pături și vor dormi pe saltele dezvelite. Numai un singur prizonier a fost de acord.

Zimbardo a anulat experimentul mai devreme - când, Christina Maslach, o absolventa în psihologie cu care acesta se întâlnea (și mai târziu s-a căsătorit cu ea), a obiectat la condițiile de închisoare. Zimbardo a remarcat că, din mai mult de cincizeci de persoane care au observat experimentul, numai Maslach a pus la îndoială moralitatea sa. Experimentul s-a încheiat numai după șase zile.

Psihologul american a dovedit astfel că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresivi / agresive. Mediul joacă un rol esențial in comportamentul uman. Se pare că experimentul, după ani de zile, nu a avut influențe negative asupra vieții participanților. Acesta se datorează faptului că li s-a explicat că erau doar martori, participatori la un experiment. Cei selectați ar fi fost perfect sănătoși mintal iar experimentul a avut loc intr-o locație sigură, astfel încât după ce subiecții au predat uniformele aceștia s-au întors la o viața normală. Cercetătorii i-au asigurat că nu trebuie să aibă sentimente de remușcare sau de rușine.

Una dintre alte concluzii a fost de asemenea că rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ. După evenimentele de abuz a prizonierilor din cel de-al doilea război in Irak, Zimbardo a reamintit rezultatul experimentului care arată că împrejurarile din detenițe în general sunt deosebit de favorabile violenței. El a subliniat că evenimentele din închisoarea de la Abu Ghraib nu sunt de fapt din vina soldaților, ci a sistemului de încarcerare. Gardienii din lipsă de activitate inventează metode de tortură sofisticate.

Experimentul lui Zimbardo a fost repetat de mai multe ori.

Problemele etice ridicate de acest experiment sunt foarte similare cu cele a unui experiment efectuat de către Milgram în 1963 la Universitatea Yale. Stanley Milgram a fost un coleg de clasă a lui Philip Zimbardo.